miercuri, 4 ianuarie 2017

Să-ţi fie milostenia curată…


„Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru
şi, iată, toate vă vor fi curate.” (Luca 11, 41)

Milostenia este o mişcare firească a sufletului omului, ea face parte din legătura între om şi Dumnezeu. Prin milostenie omul manifestă dragostea faţă de creaţia lui Dumnezeu. Acest cuvânt are origine slavonă, la rădăcina lui stă noţiunea de milă, adică, dragoste faţă de cel care este mai trist. DEX-ul oferă următoare definiţie cuvântului milă: sentiment de înţelegere şi de compasiune faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. Compătimirea, sau, compasiunea, presupune împărtăşirea sentimentului de suferinţă cu cineva. Iar când suferi împreună cu cineva, cânt simţi ceea ce simte celălalt, când te pui în pielea lui, atunci încerci să alini suferinţa împreună cu el. El nu-ţi mai este străin, nu e doar un oarecare aproape al tău, ci e una cu tine. Simţi că împreună cu el şi cu mulţi alţii faci parte dintr-un întreg. Acest întreg este opera lui Dumnezeu. Este trupul lui Hristos, mădularele căruia noi suntem, fiecare în parte. Şi nu sunt doar oamenii, este întreaga fiinţă, întregul pământ – milă pentru un animăluţ flămând, pentru un firişor de iarbă, o floricică, pentru un copăcel frânt, pentru pământul pângărit. Mila este răspunsul de dragoste faţă de Dumnezeu, este expresia dragostei faţă de Creator, prin sentimentul duios faţă de întreaga Sa creaţie.
De aici îndemnul la milostenie ca virtute spirituală, prezent în Sfânta Scriptură. Sfântul proroc Isaia zice: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”. (Isaia, 58, 7-8) Slava lui Dumnezeu întipărită în chipul tău ce radiază cu faptele dreptăţii, cu faptele dragostei.
Noi suntem obişnuiţi să credem că Vechiul Testament prezenta reguli stricte şi aspre, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Totuşi, încă regele Solomon a spus: „De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să mănânce pâine şi dacă însetează, adapă-l cu apă, că numai aşa îi îngrămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie.” (Pilde 25, 21-22). Sfântul Apostol Pavel citează acest moment în epistola sa către Romani, atunci când îi îndeamnă pe credincioşi să nu se răzbune niciodată (Romani 12, 19-20).
Legea dragostei şi a milosteniei se desăvârşeşte în Noul Testament. Din dragoste faţă de omenire Dumnezeu se întrupează şi devine om: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Întreaga propovăduire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dragostea şi mila - ca expresiea dragostei. Şi la această dragoste ne îndeamnă Dumnezeu-Cuvântul întrupat: „Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.” (Matei 5, 42).
Precum dragostea lui Dumnezeu faţă de omenire este curată, la aceeaşi curăţie şi puritate este chemat omul. Ca un părinte iubitor, Dumnezeu ne îndeamnă pe noi, copiii Săi, să fim milostivi unii cu alţii: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Şi, precum nimic necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, oamenii sunt îndemnaţi la sinceritate şi milostenie pură, izvorâtă din adâncul sufletului: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate.” (Luca 11, 41).
Ca milostenia să fie primită de Părintele Cel Atotmilostiv, ea trebuie să fie sinceră şi lipsită de orice mărire de sine. În centrul actului de milostenie este celălalt, şi nu cel care dă. De aceea, milostenia curată se face în taină: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 3-4). În mod paradoxal însă, această lume fiind o oglindă palidă şi ştearsă a lumii celei desăvârşite, milostenia se face, în primul rând, pentru cel ce dă. Folclorul nostru cunoaşte expresia „Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”. Milostenia este ca o bancă, cu cât mai mult depui acum, cu atât de mult te îmbogăţeşti pentru Veşnicie. De aceea, orice milă făcută în numele Domnului ni se va întoarce: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.  Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (…) întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34-40). Dar să ne păzim de gândul că facem milostenie doar cu scopul de a ne îmbogăţi în viitor – milostenia adevărată se face în numele Domnului, nu în numele belşugului propriu.

marți, 3 ianuarie 2017

Emisiunea În Direct cu Constantin Cojocaru


În cel mai sincer mod îmi cer iertare de la telespectatori pentru câteva greşeli pe care le-am făcut în această emisiune.
1. Catavasia "Hristos se naşte, slăviţi-L" nu se cântă chiar la începutul Postului Naşterii, şi nici înaintea lui, ci după sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie/4 decembrie)
2. Clopotele nu are origine protestantă, a fost dăruit împăratului Mihail III (secolul 9) de dojele Veneţiei, şi de atunci se foloseşte în cultul ortodox.
3. Bradul, la fel, nu vine din Germania, ci de la popoarele nordice, scandinave. Ce-i drept, pentru noi, tot "nemţi" rămân, pentru că în vechime în poporul nostru, ca şi la slavi, "nemţi" se numeau toţi străinii.

marți, 27 decembrie 2016

“Presa ortodoxă” fără fapte… moartă este



Câtă dinamică în „mass-media ortodoxă”! Părintele cutare a dat doi lei lui cutărică, celălalt a împărtăşit trei băbuţe, acesta a dat mâna cu un mare şef, ăstalalt s-a pozat cu o mapă groasă şi goală cu alt şef… Multă formă şi puţin conţinut. Judecând din reţele de socializare şi „mass-media ortodoxă”, ai impresia că a venit raiul pe pământ, că ţara a început a se scălda în belşug. Epoca fes-bucului… Ajunge? Sau mai este loc?

Am făcut ceva demn de laudă, dacă am împărtăşit pe moşneguţii din parohie? Sau este ceva ieşit din comun, dacă am vizitat câteva familii aflate la limita sărăciei, şi le-am oferit un dar, un semn de atenţie, le-am insuflat nădejde şi credinţă, le-am spus un cuvânt de întărire şi de învăţătură duhovnicească unei mame cu copilaş bolnav? Oare nu este datoria fiecăruia să facem aceste lucruri? Am impresia că şi faptele „milosteniei” se săvârşesc uneori pentru facebook şi mass-media… Am învăţat bine de la politicieni. Dar motivaţia ne va mântui, sau ne va duce spre pierzanie.

Mi-a spus cineva, „Părinte, trebuie de reflectat în mass-media şi activitatea noastră. Este nevoie ca aceasta să servească drept exemplu şi model de normă spirituală şi socială”. De unde model, dacă el e asemenea unor sticle ieftene de pe crucea scumpă, e frustrare indusă de luciul unor cutii de conserve goale aruncate la gunoi?

Deschid Sfânta Scriptură şi văd contrariul: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 3-4).

Şi, totuşi… Şi, totuşi, sunt de acord cu ideea că milostenia săvârşită trebuie să-i îndemne şi pe alţii, să fie o formă de predică, un grăunte din care va răsări rod însutit. Dacă aceasta e motivaţia, promovarea valorilor spirituale, duhului milosteniei, răspândirea dragostei şi îndemnul celor din jur la faptele cu adevărat creştineşti, este justificată şi mediatizarea în spaţiul public. O mediatizare discretă, ce pune în evidenţă fapta, şi nu pe cel care a săvârşit-o. Sincer vorbind, simt că este o balansare pe muchie de cuţit. Şi aici, cuvântul viu al lui Dumnezeu ne este povaţă: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. (Isaia, 58, 7-8)

Cum putem fi de folos, ce concret putem face pentru a sprijini acţiunile de caritate? Să umblăm pe străzi, vânând oameni nevoiaşi? Sau să ne băgăm în sufletul cerşetorului cu o pâine?

În realitate, puţin trebuie. Văzând suferinţa, să o alini. Să dai, fără să judeci. Chiar şi stând pe reţele de socializare poţi face fapte bune – să dai „like” sau să răspândeşti apelurile de sprijin, să propui colegilor de la serviciu să doneze o parte din următorul salariu pentru un caz concret, un copil care are nevoie de tratament costisitor; să sprijini o familie cu mulţi copii, de exemplu, la început de an şcolar; să povesteşti confraţilor din diasporă despre o situaţie dificilă în care se află cineva, şi să căutaţi împreună o modalitate de susţinere.

Ai un obiect vechi pe care vrei să-l înlocuieşti cu altul nou, dar care este încă bun şi funcţional, însă „nu-ţi satisface gustul estetic”? Donează-l unei familii, unui om care este mai puţin alintat de viaţă. Ai văzut o mână întinsă la intrarea în magazin, dar ai dubii în privinţa persoanei? Cumpără o sticlă de lapte, sau un fruct, sau alt ceva, şi oferă-l. Ai o mică afacere? Oferă un loc de muncă unui frate din comunitatea ta. Ai multă energie şi uneori ai timp liber? Oferă-te în calitate de voluntar, taie câteva braţe de lemne, adu o căldare de apă de la fântână pentru o bătrânică neputincioasă din comunitatea ta.


Opţiuni sunt multiple, şi în asemenea cazuri „mass-media ortodoxă” este justificată. Fără acestea, ea este moartă.





marți, 20 decembrie 2016

Contribţia preotului la consolidarea familiei şi asigurarea bunăstării copilului: seminar desfăşurat în protopopiatul Ungheni din cadrul Episcopiei Ungheni şi Nisporeni


Cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, şi a PS Petru, Episcopul de Ungheni şi Nisporeni, seminarul informativ cu genericul „Contribuţia preotului la consolidarea familiei şi asigurarea bunăstării copilului” s-a desfăşurat la sediul episcopal din or. Ungheni în data de 20 decembrie 2016. La eveniment au participat preoţii din protopopiatul Ungheni. Invitatul special al evenimentului a fost d-l Constantin Potlog, Şeful-Adjunct al Direcţiei pentru Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei din r-nul Ungheni.
La inaugurarea seminarului, preotul Constantin Cojocaru, preşedintele Sectorului Sinodal Asistenţă Socială şi Caritate, a mulţumit d-lui Constantin Potlog pentru bunăvoinţa de a informa preoţii din circumscripţie despre serviciile sociale existente, menţionând că Biserica Ortodoxă întotdeauna a promovat activitatea socială şi milostenia, printre valorile de bază ale creştinismului.
Părintele Constantin a vorbit despre poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse din care face parte Mitropolia Moldovei, vis-a-vis la familie şi problemele ce ţin de legislaţia juvenilă (aprobată la Sinodul Arhieresc din anul 2013). Astfel, citând sursa menţionată, s-a afirmat:
„Declarând că familia sănătoasă din punctul de vedere duhovnicesc este cea mai solidă temelie a bunăstării societăţii, Biserica este deschisă pentru colaborarea cu statul şi societatea civilă în chestiunile ce ţin de familie şi copil.”
Totodată, părintele Constantin a subliniat că familia, celula de bază a unei societăţi sănătoase, definită drept „Biserica de acasă” de către Sf. Ioan Gură de Aur, este unica entitate socială cu dreptul şi responsabilitatea de a-i creşte pe copii în spiritul valorilor creştine strămoşeşti care au determinat evoluţia noastră ca neam:
„Biserica afirmă că statul nu are dreptul să se implice în viaţa familiei, cu excepţia cazurilor când există dovezi despre pericolul iminent pentru viaţa, sănătatea şi starea morală a copilului, şi atunci când acest pericol nu poate fi înlăturat prin intermediul susţinerii părinţilor sau prin metode de convingere. Totodată, acţiunile organelor statului trebuie să se bazeze pe criterii de drept, clare şi neechivoce. Anume părinţii sunt cei care trebuie să determine metodele şi formele educaţiei copiilor proprii, în limitele dictate de necesitatea de asigurare a vieţii, sănătăţii şi situaţiei morale a copilului.” („Poziţia Bisericii cu privire la familie şi problemele ce ţin de legislaţia juvenilă”).
Domnul Constantin Potlog a specificat că statul împărtăşeşte pe deplin această poziţie, de aceea, este foarte binevenită colaborarea cu Biserica în domeniul asistenţei sociale şi protecţie a copiilor.
Reprezentantul DASPF Ungheni a descris serviciile sociale existente în raion, menţionând serviciile destinate familiilor cu copii, persoanelor în etate, persoanelor cu dizabilităţi, formele de plasament pentru diferite categorii vulnerabile, serviciile de sprijin familial, precum consilierea parentală, etc.. Atenţie deosebită a fost acordată serviciilor familiale menite să asigure integritatea familiei, evitând scoaterea copilului din familie şi plasamentul lui în instituţii rezidenţiale. Astfel, s-a vorbit despre serviciile Asistenţă Parentală Profesionistă, Sprijin Familial, activitatea centrelor de zi şi a centrelor de plasament, programele de reintegrare familială, şcolară şi comunitară a copiilor reîntorşi din internate, etc.
Accent deosebit a fost pus pe necesitatea de colaborare între preotul şi asistentul social comunitar şi lucrătorul social, dar şi implicarea preoţilor în activitatea Comisiilor Multidisciplinare instituite în fiecare comunitate. Scopul acestei comisii este întrunirea tuturor specialiştilor ce au tangenţă cu familia şi copilul: asistentul social comunitar, lucrătorul social, medicul de sector, cadrele didactice de la şcoală şi grădiniţă, poliţistul de sector, preotul, etc., pentru a identifica cele mai potrivite soluţii de asigurare a integrităţii familiei, ajutând-o să depăşească situaţiile de criză.
În finalul acestui seminar informativ, părintele Bartolomeu Turtureanu, protopopul de Ungheni, a mulţumit d-lui Constantin Potlog pentru informaţia împărtăşită, reafirmând deschiderea preoţilor din circumscripţie pentru colaborare cu DASPF şi alte structuri ale Statului, întru consolidarea şi prosperarea societăţii. „Urmând idealul trasat de Împăratul Iustinian, vreau să accentuez importanţa colaborării între Biserică şi Stat, spre binele poporului. În timp ce Biserica se ocupă de mântuirea sufletului, Statul este responsabil pentru aspectul fizic, pentru viaţa în trup”.
Evenimentul menţionat s-a desfăşurat în contextul Memorandumului de Colaborare semnat între Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove şi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei.
Mulţumim proiectului „Familie puternică pentru fiecare copil” implementat de Asociaţia Obştească „Parteneriate pentru Fiecare Copil” cu sprijinul financiar al USAID, pentru asigurarea logistică a acestui seminar informativ.







Sectorul Sinodal Asistenţă Socială şi Caritate


luni, 12 decembrie 2016

Puterea milosteniei

Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu
(Luca 13, 13)
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă să avem dragoste şi milă unii faţă de alţii. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui (Matei 5, 7). Toată perioada cât a trăit şi a propovăduit pe pământ, Hristos a oferit omenirii exemple vii de milă şi milostenie. În pericopa evanghelică pe care o auzim în această duminică se istoriseşte despre femeia gârbovă, care de 18 ani a fost legată de duhul neputinţei, şi nimeni nu o putea slobozi. Neputinţa şi boala trupească este o consecinţă a păcatului. Nu neapărat a păcatului personal al unuia sau altuia dintre noi. Întreaga omenire este legată prin păcatul lui Adam, dar Hristos ne aduce nespusa bucurie a dezlegării de această povară, prin muncile Sale de pe Cruce, prin răstignirea, pogorârea Sa la iad, şi învierea din morţi. Hristos este Cel care a biruit păcatul. Şi a fost nevoie ca El Însuşi să se nască între oameni, să ia chip de om, şi să ne arate, că ascensiunea, înălţarea la cer este posibilă şi pentru oameni. Prin Enoh şi prin Ilie, sfinţii Săi Prooroci, Dumnezeu ne arată că urcuşul omului spre cele cereşti este posibil. Iar vieţuirea lui Dumnezeu pe pământ, între oameni, în chip de om adevărat şi Dumnezeu adevărat, s-a făcut pentru a ne arăta că omul dezdumnezeit se poate îndumnezei, doar dacă îl va dori cu toată tăria sa pe Dumnezeu, va avea setea de Dumnezeu, şi se va usca de dorul lui Dumnezeu.
Hristos arată exemplul dragostei faţă de aproapele, ne învaţă, cum trebuie să-l iubim pe fratele nostru. Oricât de căzut ni s-ar părea, este o icoană a lui Dumnezeu – e chipul şi asemănarea Lui, şi orice icoană, dacă este găsită pângărită, scuipată, batjocorită, cu lacrimi în ochi şi cu durere în suflet, o ridicăm şi o curăţim ca să o punem la loc sfânt. Aşa a făcut Hristos cu oamenii pe care îi întâmpina. Pe desfrânata care i-a spălat picioarele cu lacrimile proprii, pe demonizaţii din ţinutul Gadarenilor, pe fiul văduvei, pe fiica lui Iair, pe cananeanca ce se ruga stăruitor pentru fiica sa, pe femeia cu scurgere de sânge, pe tâlharul cel pocăit pe cruce… exemple interminabile. Pe noi toţi Hristos ne ridică din noroi, ne curăţă cu lacrima Sa, ne sărută rănile pricinuite de păcat, ne înalţă la ceruri – doar să-L rugăm, să ne pocăim, să-L dorim cu toate fibrele fiinţei noastre.

vineri, 2 decembrie 2016

Prezenţa preotului în spaţiul public

fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, 
cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, 
cu credinţa, cu curăţia
1 Timotei 4, 12

Oriunde s-ar afla şi orice ar face, preotul trebuie să fie întotdeauna conştient de slujirea sa înaltă. Fie că eşti în piaţă la cumpărături, sau ai intrat în filiala bancară pentru a-ţi achita facturile, sau vorbeşti de pe amvon, sau, pur şi simplu, te-ai oprit din drumul tău, pentru a o saluta pe mătuşica Mărioara pe care nu ai văzut-o la biserică deja două duminici la rând – nu uita că eşti preot şi că omul întotdeauna vrea să-l vadă pe Hristos în tine. Chiar şi un ateu, chiar şi un schismatic sau eretic te va percepe nu ca Ion sau Vasile, ci ca preotul Ioan sau părintele Vasile. 
De aceea, este foarte important ca un preot să aibă întotdeauna ţinuta preoţească. Sunt unele locuri unde nu poţi purta reverenda, cum este Turcia, unde slujitorii de orice confesiune nu au dreptul să poarte haina de slujitor, cu excepţia unor lideri incontestabili – şi totuşi, ţinuta slujitorului, prestaţia sa, însăşi prezenţa sa întotdeauna trebuie să vorbească despre slujirea pe care o îndeplineşte. De fapt, orice creştin de rând, prin însăşi înfăţişarea sa, întotdeauna trebuie să-l transmită pe Hristos celor din jur. Cu cât mai mult, un preot!
Un preot mi-a spus: „Prefer întotdeauna, oriunde m-aş afla, să port reverenda. Însă, există locuri, unde nu pot intra îmbrăcat în reverendă. Filiala băncii unde achit creditul are intrare comună cu un cazinou. Nu voi intra niciodată pe această uşă îmbrăcat în haina sfântă, în primul rând, ca să nu o pângăresc, şi în al doilea, ca să nu aduc sminteală nimănui. Omul nu ştie, unde intru – în cazinou, în bancă, sau în sala de fitnes care se află la etajul trei din aceeaşi clădire”. Îi dau dreptate. 
În acest secol al tehnologiilor informaţionale, mulţi preoţi cedează în faţa ispitei de a vorbi acolo unde nu sunt poftiţi, sau, mai rău, de a încurca spaţiul virtual cu amvonul bisericii, şi, uitând de aceasta, de a sta pe acest amvon virtual îmbrăcat în şorturi şi cu şlapi de plajă. Prezent în reţelele de socializare cu nicul „preotul Gheorghe”, acest părinte se transformă în „Ghiţă”, împărţind la dreapta şi la stânga nişte comentarii care deloc nu-i fac faţă şi cinste de preot. Comentează despre alegeri, comentează despre „hop eroina”, postează poze cu iubita sa maşină, dă like-uri la gagici, alunecă în dispute la diferite tematici sociale, numai una nu face – nu-L duce pe Hristos oamenilor. Uită părintele Gheorghe, că el este prezent în spaţiu public, uită că este îmbrăcat în reverendă şi poartă epitrahil. Uită unicul motiv din care un preot poate intra în reţele de socializare – cel de a face misiune, de a-L propovădui pe Hristos oamenilor. Sau, şi mai rău, intră sub nicul de "Ghiţă", şi atunci navighează "incognito", fără haina preoţească, fiind convins că nimeni nu-l va recunoaşte. Ghiţă a uitat când a deschis ultima dată Biblia, chiar a uitat unde a pus-o. De învăţătura Sfinţilor Părinţi sau de cartea de rugăciune nici nu pomenesc - el nu are când, trebuie să comenteze şi să dea like-uri.
A spus un preot – „Cred că dacă Sf. Apostol Pavel ar fi avut facebook, ar fi încreştinat toată lumea”. 
Spaţiul virtual este un spaţiu public. Şi discursul preotului în spaţiul virtual ar trebui să fie acelaşi ca şi în spaţiul public fizic – propovăduirea credinţei.
Orice cuvânt al unui preot, rostit în public, trebuie să fie cuvântul lui Hristos. Fie că scrie un articol, sau publică pe blog o predică, sau îşi expune opinia despre evenimente importante de interes social – preotul vorbeşte de pe amvon, şi poartă epitrahil. Crucea pusă pe grumazul preotului în momentul hirotonisirii conţine cuvinte tulburătoare: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”. Sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate tânărului episcop Timotei (1 Timotei 4, 12).  
Iubiţi confraţi slujitori, vă rog să mă înţelegeţi. Noi suntem de vină că în biserică vine tot mai puţină lume. Vin doar băbuţele care nu au facebook şi nu stau pe internet. Mâine-poimâine o să le înmormântăm pe toate, şi vom deschide capele virtuale, vom citi pomelnice virtuale, vom face slujire virtuală. Însă, nu uitaţi, orice cuvânt deşert pe care îl vom rosti în spaţiul public, virtual sau fizic, ne va fi amintit de conştiinţa trezită în momentul Dreptei Judecăţi.

Al vostru confrate slujitor, Preot Constantin Cojocaru


joi, 17 noiembrie 2016

Analiza greşelilor

Moartea lui Sisera

Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh,
 ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu,
fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.
1 Ioan 4, 1
Slava Domnului, alegerile au trecut! Moldovenii din Republica Moldova şi-au ales preşedintele. Bun, rău – nu ştiu. E al nostru. Se spune că pe părinţi şi pe copii nu-ţi poţi alege, îi ai pe cei, pe care ţi i-a dat Dumnezeu. Îţi poţi alege soţia, soţul, maşina, dar nu şi pe mama or pe tata.
În GULAG erau prizonieri de toate culorile politice. Erau comunişti, erau şi anarhişti, alb-gardişti, monarhişti, şi mulţi alţi oameni vinovaţi şi nevinovaţi. Se spune despre un stareţ rus renumit, Arsenie, care a petrecut vreo 17 ani în diferite închisori cu cel mai strict regim din întregul arhipelag GULAG, că „băştinaşii” închisorilor deseori se certau între ei – comuniştii înverşunaţi, convinşi că s-au pomenit acolo dintr-o stupidă coincidenţă sau neînţelegere, se luau la harţă cu „duşmanii poporului” din tagma monarhiştilor, discutând dacă Stalin e un conducător demn şi bun sau e un predecesor al satanei. Fiecare partidă încerca să-l atragă pe stareţul Arsenie de partea sa, considerând că părerea sa va fi decisivă în această dispută. Întrebat ce părere are, părintele Arsenie le-a răspuns: „Voi vă mâncaţi ca nişte lupi între voi, şi vreţi şi pe mine să mă atrageţi în această lucrare. Bine, vă spun părerea mea. Stalin nu ne-a venit din altă lume, a crescut în ţara noastră, a învăţat la seminar. Cei care au înfăptuit revoluţia sunt copiii noştri. Noi, preoţii, nu le-am dat ceea ce trebuie. Nu i-am învăţat bunul simţ şi dragostea de Dumnezeu şi aproapele. Ei au văzut traiul nostru şi s-au îngreţoşat de el. Au ales o altă viaţă. De aceea, dacă vreţi părerea mea, v-o spun. Noi suntem de vină, că i-am născut pe stalini!”
Acum nu cred că este productiv să judecăm dacă rezultatul e bun sau rău. Şi nici nu contează dacă va fi validat sau nu în cele din urmă. Trebuie să muncim cu toţii ca să fie bine. Ce semănăm, culegem. Să avem grijă mai bine, cum trăim mai departe, cum ne creştem copiii, cât de bine îi zidim în dragostea de Dumnezeu şi de neam. Într-un cuvânt, depinde de noi, să le cultivăm bunul gust pentru viaţă.
Am auzit în această perioadă diferite opinii, una mai contestabilă ca alta. Bunăoară, s-a făcut uz de nişte expresii foarte dure, denigratoare. Dar nu putem judeca despre ceva, dacă nu cunoaştem. Nu putem să-l judecăm pe aproapele, mai ales dacă nici măcar nu l-am văzut niciodată în viaţă, nu am schimbat măcar o singură vorbă cu el. Nu se poate. În contextul în care au fost spuse, expresii de gen „bob sterp”, sau „cum poate o muiere să conducă ţara dacă nu a fost în stare să-şi formeze măcar o familie” cred că nu fac parte din vocabularul unui creştin.  Cred că dacă o femeie nu e căsătorită la 40 de ani, nu e doar, sau, chiar deloc problema ei, ci, în primul rând, ar putea fi problema bărbaţilor din jurul ei. Să ne punem întrebarea – poate nu s-a găsit un om demn, bărbat adevărat, ca această femeie să înflorească în rolul Evei – cel de „mamă a celor vii”?