luni, 27 martie 2017

Adevărata binefacere este cea făcută în duhul lui Hristos


Dimineaţa de luni 27 martie 2017 a fost una specială pentru colaboratorii şi voluntarii centrului de caritate Hospice Angelus, care au fost vizitaţi de pr. Constantin Cojocaru, Preşedintele Sectorului Sinodal Asistenţă Socială şi Caritate a Bisericii Ortodoxe din Moldova.
A fost oficiată slujba sfinţirii biroului, după care a avut loc o discuţie spirituală în care s-a accentuat rolul dragostei creştine în lucrarea de caritate. Părintele Constantin i-a încurajat pe voluntarii şi angajaţii Hospice-ului „Angelus”, subliniind importanţa şi valoarea activităţii lor: „Lucrul pe care îl faceţi dumneavoastră este extrem de important, şi abnegaţia, dăruirea de care faceţi dovadă, este admirabilă. Persoanele pe care le vizitaţi au, probabil, nevoie şi de susţinere materială, dar atingerea prietenoasă, mângâierea sufletească, cuvântul de încurajare, sentimentul de importanţă şi dragoste pe care le oferiţi este pentru ei mult mai important în momentul de faţă, când mulţi dintre ei îşi dau seama că se sting încet din viaţă. Admir puterea voastră sufletească şi sunt convins că fără o relaţie strânsă cu Dumnezeu această dăruire de sine ar fi imposibilă. Adevărata binefacere este cea făcută în duhul lui Hristos.”
Este de menţionat că Sectorul Sinodal Asistenţă Socială şi Caritate colaborează de curând cu această instituţie de menire socială, preoţii ortodocşi fiind solicitaţi în vizite pastorale la domiciliul beneficiarilor Hospice-ului.
Colaboratorii Hospice-ului „Angelus” au mulţumit slujitorilor Bisericii Ortodoxe pentru deschiderea lor şi răspunsul la nevoile spirituale şi morale ale beneficiarilor.

Sectorul Sinodal Asistenţă Socială şi Caritate

Hai să-ntindem hora mare!


vineri, 24 martie 2017

Ne vom aduna frânturile de forţe pentru a-L mărturisi pe Hristos!


Ne minunăm de vitejia sfinţilor. Sfânta Sofia a fost silită să privească muncile şi chinurile copiliţelor sale Elpis, Pistis, Agapis (Vera, Nadejda, Liubovi), şi le îmbărbăta să nu se lepede de credinţă, inima sângerându-i de durere. Sfântul voievod Constantin Brâncoveanu, la fel, a privit cu inima îndurerată cum capetele iubiţilor săi fii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, căzură secerate de sabia păgână, ca apoi să-şi pună el însuşi capul pe buturugă, pentru a-L proslăvi pe Hristos prin mărturisirea credinţei Ortodoxe în faţa sultanului păgân.
Sărbătorindu-i pe cei 40 de Sfinţi Mucenici care s-au proslăvit în Sevastia, ne amintim de strigătul dureros al unei femei – mamei celui mai tânăr din ostaşi. Nu a strigat ca să-l salveze iubitul său fiu de moartea mucenicească, ci a strigat, încurajându-l pe băiatul său să mărturisească credinţa până la urmă, temându-se de moartea adevărată a lepădării de credinţă. Ea însăşi l-a ridicat pe feciorul său şi l-a dus în spinare spre locul arderii a celor 40 de sfinţi viteji care l-au proslăvit pe Hristos în faţa necredincioşilor.
Încă din Legea Veche ce preînchipuia Noul Testament, ne amintim de cei 7 fraţi Macabei şi mama lor Solomonia, care îi încuraja pe fiii săi să nu se lepede de credinţa în Dumnezeu adevărat şi să nu cedeze în faţa păgânilor cotropitori.
Asemenea exemple sunt nenumărate în istoria mântuirii.
Cu durere în suflet constatăm astăzi că unii părinţi „îşi cruţă” copiii şi nu-i aduc la biserică „pentru a nu-i obosi” la slujbele lungi. Îi lasă să mai doarmă niţel, întrucât în ajun au stat prea mult în faţa calculatorului sau a televizorului, şi s-au culcat târziu. Constatăm cu tristeţe că generaţiile ce vin sunt mai dezduhovnicite decât străbunii lor. Revoluţiile socialiste au fost dirijate din exterior, dar înfăptuite cu mâinile foştilor seminarişti, gimnazişti, copii ai părinţilor evlavioşi. De ce se întâmplă acestea? Probabil, din superficialitatea credinţei celor care pleacă şi din idolatrizarea materialismului celor care vin.
M-a telefonat într-o zi o sărmană consăteană, cu siguranţă, creştină, pentru că am mai văzut-o în curtea bisericii de Paşti şi Bobotează. M-a întrebat dacă pot descânta vaca, pentru că s-a îmbolnăvit. I-am răspuns că nu am mai făcut aşa ceva, dar înţeleg ce are în vedere. I-am mai spus de rugăciunile pe care preotul le face, mai ales, la ţară, pentru însănătoşirea dobitoacelor, stropind cu aghiasmă grâul sau tărâţa adusă, de obicei, de creştini în biserică. Şi am invitat-o să vină la Sfânta Liturghie, iar după slujbă să se apropie de preot şi să participe în rugăciunile ce se vor rosti. „Părinte, dar eu am mai adus tărâţa la biserica cea lângă piaţa centrală. Am lăsat-o în biserică, m-am dus la piaţă, iar popa a citit. După aceea am venit şi mi-am luat tărâţa şi am plecat acasă. Poate şi la matale pot doar aduce acasă ceea ce trebuie, şi mata să citeşti”.  Eu cred că nu mai este nevoie de completări. Mă întreb, se mai nasc brâncoveni în neamul nostru? Se mai nasc Ştefani?

Cred cu tărie că, totuşi, în moment de grea cumpănă, viteazul Ştefan sau voinicul Constantin ne va îmbărbăta, şi noi, după mii de căderi, ne vom aduna frânturile de forţe pentru a-L mărturisi pe Hristos!

luni, 13 martie 2017

Vindecarea slăbănogului

Vindecarea celui slăbănog în Capernaum
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului:
Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
(Marcu 2, 5)
Iubiţi întru Hristos fraţi şi surori!
Evanghelia de azi răsună în toate bisericile ortodoxe de pretutindeni. În acest fragment evanghelic se vorbeşte despre nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, dar şi despre marea putere a rugăciunii pentru aproapele. Mântuitorul nostru Iisus Hristos învăţa într-o casă arhiplină de oameni – pentru că mulţimi multe veneau să-l asculte pe Cel crezut proroc puternic în faptă şi în cuvânt (Luca 24, 19). Faima Sa mergea înaintea Lui, de aceea oriunde venea acest mare Învăţător, se adunau mii şi mii de oameni. Unii L-au primit drept Cuvântul întrupat a lui Dumnezeu, alţii erau curioşi să asculte ceva nou, alţii veneau la un mare doctor. Însuşi Viaţa a venit să sufle viaţă în trupul muribund al făpturii. Şi cel care s-a luminat din interior cu lumina lui Hristos nu mai gustă moartea, pentru că nu este nimic comun între moarte şi Viaţă. Cei îndrăciţi se vindecau, şchiopii începeau să meargă, orbii vedeau, surzii auzeau, leproşii se curăţeau, cei scârbiţi primeau mângâiere. Şi doar cei cu inima împietrită rămâneau cu ochii întunecaţi şi urechile astupate de ură şi necredinţă. De aceea Mântuitorul şi spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 28-29).Evanghelia de azi ne spune că era atât de multă lume în casa în care se afla Iisus, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii (Marcu 2, 2). Oamenii s-au înghesuit atât de mult, încât nici măcar un copil micuţ nu ar fi putut trece prin acea mulţime însetată de cuvântul Său– Hristos le grăia lor cuvântul.
Şi iată, vedem cum credinţa a 5 oameni a făcut o minune – unul era slăbănogul şi ceilalţi erau cei patru prieteni ai săi care l-au adus purtându-l pe umerii lor. Văzând mulţimea şi dându-şi seama că nu vor putea intra, ei au recurs la un gest disperat – au desfăcut acoperişul casei şi au coborât prin spărtură patul cu prietenul lor. Credinţa acestora L-a mişcat profund pe Iisus, iar gestul lor a fost mai grăitor decât orice cuvinte – şi Mântuitorul nu S-a lăsat rugat, ci l-a slobozit pe bietul om, zicându-i „Fiule, iertate-ţi sunt păcatele” (Marcu 2, 5).
Ceea ce a urmat întotdeauna L-a mirat pe Iisus. 

duminică, 26 februarie 2017

Postul: Grija de trup să nu o facem spre pofte

postul nu este doar ceea ce mâncăm


Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape.
Să lepădăm dar lucrurile întunericului
şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii
Romani 13, 12
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!
Iubiți întru Hristos frați și surori! Astăzi, în Duminica Iertării, când Biserica Ortodoxă face pomenirea izgonirii lui Adam din Rai, noi facem lăsatul secului pentru a intra în Postul Mare. Suntem chemați să ne transformăm nu doar trupurile noastre. Cea mai mare semnificație a postului este schimbarea minții, transfigurarea sufletului. Ca noi să simțim această schimbare cu toate fibrele, cu toate părticelele sufletului nostru, și prin aceasta să ne apropiem de Dumnezeu. Acesta este scopul fiecărui post – apropierea de Dumnezeu, altfel nu vom posti, ci vom face simplă dietă. Și medicii, chiar și ateii, recomandă uneori abținerea de la anumite produse în scopuri curative – prin aceasta, recunoscând, fără să vrea, folosul postului. Adesea noi abuzăm atât de mult de mâncare, încât ea devine deja dăunătoare, nu lecuitoare, pentru organismul nostru. Și atunci chiar medicii ne recomandă să facem o cură, să urmăm un anumit regim alimentar, pentru a ne restabili forțele organismului. Totuși, repet, postul este o noțiune spirituală, iar omul, fiind alcătuit din suflet și trup, este chemat prin post la o restaurare spirituală și trupească. Prin trup ne întărim sufletul, pentru că trupul este templu al Duhului Sfânt care este în fiecare ființă umană, iar prin tăria duhovnicească aducem folos și trupului nostru.
În Epistola către Romani pe care o auzim astăzi citindu-se în biserică, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne păstrăm curăția trupului și să căutăm îmbogățire duhovnicească: ”Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. (Romani 13, 13-14). Astfel, Sfântul Apostol Pavel subliniază că noi trebuie să ne îngrijim de trupul nostru, dar în măsura cuviinței, fără de a face abuz de darurile lui Dumnezeu. În alte cuvinte, noi mâncăm pentru a trăi, și nu trăim pentru a mânca.
Pe de altă parte, Dumnezeiescul Apostol ne îndeamnă: ”Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit” (Romani 14, 1). Postul este menit pentru întărirea trupului și a sufletului, pentru educarea voinței. Omul sănătos poate posti mai aspru, iar cel bolnav deja este smerit prin boala sa, el deja postește, de aceea, măsura postului acestui om va fi alta.
Nu este obligatoriu postul pentru cei săraci – ei postesc prin însăși sărăcia lor, și mănâncă ceea ce au, atunci când au. Este dezlegat postul pentru cei aflați în călătorie – pentru că ei nu sunt stăpâni pe situația proprie, aflându-se în mila gazdei. Totuși, nu trebuie să facem abuz de această dezlegare, întrucât în ziua de azi nu mai este o problemă să-ți cumperi produse de post atunci când te afle în călătorie. Și chiar călătoriile moderne nu presupun acele eforturi fizice care se făceau în vremurile străvechi, omul deplasându-se cu transportul foarte rapid și ușor.
Este dezlegat postul pentru cei aflați în temnițe, pentru ostași – pentru că ei nu sunt stăpâni pe situația proprie, ci mănâncă ceea ce le este propus.
Trebuie să avem înțelepciunea cuvenită, și în post este bine să ne limităm deplasările și călătoriile – ca să nu punem în situații incomode pe eventualele gazde. Iar dacă este inevitabilă călătoria, în virtutea unor datorii de serviciu, sau pentru că ai vrut să faci o plăcere prin vizitarea unei rude care nu-ți împărtășește valorile credinței tale – atunci fii bun și mulțumește pentru hrana ce ți s-a oferit, fără a te lăuda cu postul tău și fără de a mustra sau accentua cumva ”necredința” gazdei tale. Mai bine fac cei care în post nu merg în vizite, sau merg acolo, unde la fel se postește. În societatea seculară sunt multe sărbători laice, așa numite zile de naștere, ce cad în perioada postului. Este bine de a le evita, mai ales că postul, în primul rând, este o asceză spirituală. Chiar dacă vei avea mâncare ”de post” pe masă, muzica, distracțiile, bancurile, vestimentația și toată ambianța acestei ”sărbători” va fi de frupt!
Astăzi până și postul este comercializat. Trăim în epoca publicității. Magazinele sunt pline cu salamuri ”de post”, brânzeturi ”de post”, dulciuri ”de post”. Să știți că nu sunt de post! Conțin uleiuri, chiar dacă și vegetale, iar pe parcursul săptămânii în Postul Mare uleiul nu este dezlegat. Să nu uităm, cât de dăunătoare sunt aceste produse ”de post” făcute cu ulei de palmier și cu dulciuri pline de coloranți artificiali și intensificatori de gust! Noi căutăm prin post însănătoșirea, nu îmbolnăvirea. Și, iarăși, natura postului constă în înfrânare, și nu în substituirea unor produse alimentare cu altele. Va încălca postul cel care va mânca un ceaun cu cartofi fierți – pentru că, oricum, se va îmbuiba și își va dăuna corpului. Postul este asceză spirituală, este cultivarea virtuților dragostei, înfrânării, răbdării, bunătății, milosteniei. Acestea sunt roadele râvnite ale postului, iar însănătoșirea trupului este doar un efect lateral.
Ca postul să nu treacă neobservat de noi, trebuie să tindem pentru a valorifica fiecare zi, fiecare clipă a Postului – prin lectura Sfintei Scripturi, a Vieților Sfinților, a învățăturii de credință. Să citim în fiecare zi pentru a ne îmbogăți sufletește, amintindu-ne de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ”Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12).
Bunul nostru Dumnezeu să ne întărească spre această lucrare binecuvântată. Amin!


marți, 21 februarie 2017

Alb să ne fie sufletul


Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, 
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. 
(Matei 25, 34)

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în Săptămâna Albă. Se numeşte aşa, pentru că în această săptămână se consume lactate, dar semnificaţia acestei săptămâni este mult mai profundă şi nu se reduce doar la produse alimentare. Duminica precedentă în biserici s-a citit pericopa Evanghelică despre Înfricoşătoarea Judecată, sau, Judecata de Apoi. An de an auzim aceste cuvinte cutremurătoare, dar cu câtă uşurinţă trecem pe lângă ele. Sau, mai curând, cât de uşor ele trec pe lângă noi. Trec, la fel ca şi anii, zilele, clipele preţioase pe care noi le neglijăm. Începem a le preţui doar când ne ciocnim cu neputinţa omenească în faţa bolii, circumstanţelor, a morţii. Atunci, rând pe rând, revocăm momentele din viaţă, scumpe, dar irosite, şi plângem, pentru că nu le putem întoarce. Îl regretăm pe părintele plecat din viaţa pământească, şi ne tânguim pentru că nu am găsit timp să-i mulţumim pentru dragostea primită, să-l telefonăm şi să-i spunem că îl iubim. Nu am avut smerenia cuvenită pentru a-i primi mustrarea plină de grijă pentru binele nostru spiritual şi material, ne-a lipsit tactul şi răbdarea pentru a-i asculta istorisirile din propria viaţă, din propria-i copilărie, nu am avut timp pentru a ne aşeza lângă el şi a tăcea împreună despre înţelepciunea vieţii. Toate acestea apar mai târziu, când noi înşine suntem copleşiţi de neputinţe. Cuvintele evanghelice trec pe lângă noi, ca seminţele aruncate  în pământul pietros sau împânzit de spini. Adesea, aceste seminţe aşteaptă, hibernând parcă, momentul propice pentru a încolţi şi a da rod.